bogdanets' blog

de Eugen Barbu


Toamna, Dunărea venise aspra şi muradară, cărând vite umflate şi murdării dinspre Viana. În sălcii se înstăpânise galbenul şi vântul despuiase apoi toată frunza, cărând-o leneş spre mare, ca pe un gunoi de aur. Pragurile de iarbă înlemniseră şi paserile plecau în cârduri. La amurg, fugarul, unul Ioachim, tâlhar de codru, ce belise doi boieri cu muieri cu tot la o petrecere, nemaiputând să-i sufere pentru viclenia lor îndelungată, auzea nechezatul cailor de pe celălalt ţărm.
Omul nu aprindea focul de frica poterelor, mânca papură şi peşti cruzi, parcă uitase să vorbescă şi urla uneori ca lupii, dimineaţa, să-şi sperie somnul. Sta de opt ani pe o limbă de pământ, sub un acoperiş prăbuşit iarna sub povara zăpezilor şi iar ridicat primăvara de doi crăcani de plop bătrân, scoşi şi ei din bolboroseala Dunării. Să nu fi fost toaca de la schitiul Ostrov, bătând noapte de noapteceasurile de slujbă, Iachim ar fi înnebunit. Toaca şi clopotele rare, cu zvonul lor de aramăla premăririle cele mari...
În unele nopţi limpezi, când sta vântul şi totul se vedea până în fundul lumii, zidurile schitului de maici creşteau în văpaia lunii, drept în mijlocul apei, de ziceai că au sosit turcii cu galioanele lor de fildeş de la Stambul. Atunci, deasupra locurilor se înălţau fumuri verzi şi se auzeau nemaipomenite şi dulci voci muiereşti cântând spre slava lui Dumnezeu.
Rumânul visa mămăligi galbene şi fierbinţi, colaci crescând cât o masă de calici şi un cazan clocotitor cu laptele în spumă, iabraş şi şuierând ca vinul. Îşi aducea aminte de vechi ospeţe şi lua o gură de pământ, mestecând lacom.
După aia, începură ploile. Pe ţărmul celălalt, departe, ciobanii îşi strigau de fircă câinii, putrezind lângă oi, cătând la ceaţa oarbă din jur. Era vremea când tâlharul scodolea în jur cu o plută, scobită cu un cosor, hrană pentru iarnă.
Plouă săptămâni în şir, de-ai fi zis că-i potopul. Prin văzduh nu mai trecea nici un suflet. Tăcere de moarte şi spaimă. Fluviul prevestea ceva cu glasul lui şuierător de la adâncuri.
Înaintea viscolului, de trecuse Brumărelul, cerul se albăstri, înalt şi părăsit, căpătând pe la chindie nişte oase albe, înţepenite ca un schelet. Malurile de pământ se mâncau încet, apa fura îndărătnic din ţărm. Numai dincolo, dealurile rămâneau nemişcate, albe şi înalte. Deasupra se ridica pravul, purtat de curent ca nişte voaluri de mirese. La schit clopotele băteau a mort. Acum şi-n primăvarămoartea îşi aduna humzetul ei negru.
Ciobanii se închinau spre răsărit, cu faţa la soare. După aceea se întorceau spre fluviu şi i se închinau şi lui, dar el trecea rece, cu peştii şi vietăţile sale de dedesupt.
În decembrie, îngheţul căzu aprig după un spic de zăpadă şi zidi Dunăreîn tăcere şi moarte. Iarba rămasă sta ţeapănă ca nuiaua. De sus nu mai cădea nici lumină. În tăcerea înspăimântătoare, Ioachim aştepta şi el, se mira ce.
Trecu o iarnă cu zăpadă puţină. Mai devreme decât se aştepta, tâlharul auzi cum crapă lacătele de sub dulama de piatră a Dunării. Totul începu într-o noapte când inima fluviului se rupse cu mare zgomot, de ziceai că s-au prabuşit munţii. Dimineaţa dinspre apus se auziră tropote înfundate, ceva se înghesuia încoace, nişte trupuri mari şi grele, apoi, la vale, se iviră spinări uriaşe, albe izbindu-se şi încălecându-se. Tot ce stătuse încremenit crăpa şi scrâşnea. Ieşise soarele vesel şi din copci sărea peştele nerăbdător să-l prinzi cu mâna de bezmetic ce era.
Ioachim sta gata să lepede sarica murdară şi roasă, privind la amorţeala timpului. Urzeala lui Prier, cu dulceaţa ei nesfărşită se apropia. Două săptămâni şi mai bine, fiarele apei se rostogoliră, certându-se, rupând ţărmul şi ducând stânele spre mare, cu ciobani cu tot. Ânecaţii strigau spre tovarăşii rămaşi cu glasul lor bolovănos şi bărbătesc, dar aceştia nu se mişcau, ştiind ce puternică e Dunărea. Morţii dispăreau în ceaţă, ca şi când ar fi trecut într-o curte vecină unde-i aştepta liniştea şi cei duşi înainte.
La începutul lui Florar, după ce apa cărase tot ce strânsese iarna, Ioachim văzuse şi o biserică cu sfinţi de ipsos, risipiţi odată cu altarul şi naosul. Dunărea înflorise de icoane şi de strane de lemn de chiparis, care cântau înecate. Alţi ani ea adusese chiar şi o moară cu aripi, cai umflaţi , poduri şi magazii cu acoperişuri de şiţă.
Într-o astfel de dimineaţă, când clocotul cântător al valurilor se mai liniştise şi apa se albăstrea nemilos sub cerul palid, tâlharul stă lângă buza lui de pământ şi privea în susul apei. N-avea ce face, fluiera. Ciobanii de pe ţărmul celălalt pieiseră, ori plecaţi în munte cu oile, ori fugind dinaintea duşmanului. Soarele ardea răzbunător. Ziua, ca lacrima. dinspre Turnu nu se zărea niciun caiac. EWra linişte, ca înaintea unui foc mare. Spinarea puternică a Dunării se pustiise. Pământul mustea, de iarba nărăvaşă şi verde.
Numai că, iată, pe la nămiaz, se ivi iar ceva, parc-ar fi fost daruri, parcă apele aduceau un Răstignit sau vreo sfântă de Regină, cu braţele adunate pe piept. Ioachim sări şi se uită mai bine.
Întâi a trecut o fată înecată, cu obrazul de porţelan, tânără ca paiul, prefirat de apă, cu buze aprinse neumflată, cu ochi dulci-albaştri privind spre cerul neîndurat.O ducea Dunărea repede, repede.
Tâlharul şi-a dat una cu palma peste ceafă a mirare. Şi numai ce iar s-a ivit o făptură, şi alta, şi alta. Nouăsprezece numărate, moarte, numa-n cămăşi albe de inişor, neplânse şi neîncercate, toate frumoase ca zânele, cu ţâţele abia înmugurite. Veşmintele lor spuneau că fuseseră fecioare.
Dăduse vrăjmaşul în ţară şi maicile de la schitul Ostrovului nu vruseseră să cadă în robie.
Pe ultima, cea mai frumoasă, o mireasă trupeşă, cu părul de-i ajungea până la glezne, Ioachim, tâlharul şi nebunul, fugit de atâţia ani din lume, a tras-o la mal şi-a trăit cu ea câteva zile, până n-a început să putrezeasca.

dragii nostrii,
am facut vinul la tara
totul a inceput cu povestea vinului
–soiul, nobletea; culoarea de la alb-verzui pana la rosu inchis asemeni sangelui de taur, apoi buchetul, parfumul de la fructele parguite de toamna pana la cele mai picante arome ale orientului.
-procesul facerii, glumele tip: avem nevoie de trei tatoase care sa joace sarba cu picioarele goale peste bobabele prinse inca in ciorchine, stropind in laturi si nimeni nu se va supara
-mustul – are rolul lui, trebuie sorbit din pumn ca sa aibe vinu noroc la fierbere si sa indeparteze putregaiu
-pastrama – berbecut sau oaie , trebuie sa fie neaparat picanta si sa fie pusa pe plita incinsa , sa sfaraie de bucurie ca la masa e alaturi mustu rosu cel spumos
-tuica fiarta bauta inainte de inceperea zdrobitului- ca sa mearga bine celui ce face vinu si terminand in zori cu berea gheata tinuta afara.
asta este povestea…
am ajuns la tara… ne-am oprit sa bem o cafea intr-o carciuma uitata de dumnezeu acolo, cred, de pe vremea lui carol. carciuma este vis-à-vis de gara, o gara de munte de unde pleaca dimineata taietorii de lemne spre codrii intunecati si de unde vin dup-amiaza femeile cu cosuri pline cu una-alta, ce s-o mai gasi pe la targul din valeni. in carciuma fum de-l tai cu cutitu, daca n-ai cutit sa-l tai cu ce-oi vrea tot nu vezi nimic. La tejghea o carciumareasa, cu paru ros – permanent, ea respira “aerul” ala de acolo vanturat de trei palete ale ventilatorului din tavan. ce sa fie? spuse ea cu un sictir in glas si cu coatele pe tejgheaua umeda si otetita. trei cafele si o apa. alaturi de masa noastra sunt trei persoane : una bucata babuta cu sal verde legat la gat, barbasu’ care trage nervos dintr-un carpati si fie-sau, un holtei cu mustata moale geaca de blugi si palarie verde – ei sorb in tacere fiecare cuvant a lui dan diaconescu cand prezinta inmormantarea lui dolanescu (emisiunea in reluare), noi sorbim in tacere cafeaua.
bem cafeaua si mergem sa descarcam strugurii din masini. in timpul descarcarii isi fac aparitia 3 (trei) taranusi – rude dornici nevoie mare sa ne ajute.
-la cat strugure e ici sa numa din boasca mai faceti un butoi de vin! daa si e vin bunnn, auzi, auzi …da cu sacii ce faceti?!
-nimic!
-nimic?! ca am nevoie de niste saci, io tre sa iau varza de la socra-miu din gradina… si daca..ma gandeam…
cand incepe facutu vinului taranusii isi dau cu parerea ( sunt maestrii la asa ceva) asemeni vecinilor de la bloc care se inghesuie sub capota daciei si ca niste adevarati experti iti sugereaza: e de la jigler, noo e de la delcou, va spun eu ca am mai patit e de la tacheti! – astia la fel: dom-le mai intai zdrobesti tot si ii bagi in butoi si lasi acolo mustu o saptamana, altu – ce saptamana ma! pana maine e gata si il bagi in butoi! apoi problema fierberii:
-asta fierbe un pic nu mult..
-pai pana la craciun am inteles ca e gata…
-de craciun e gata baut (rade taranusu)
-la jumatea lu’ noiembrie e gata
este jumatatea lui noiembrie, vinu inca fierbe…
-dupa ce fierbe il tragi si ii pui tuica
!!!(tuica-n vin?!?)
incepe zdrobirea strugurilor – ce mai ramane nezdrobit ii zdrobim cu mana (deh zdrobitoru facut de taranus la el in atelier). taranusii curiosi de ce sa ii zdrobim cu mana? ete asa… c-asa vreau io!!!
bagat strugurii in teasc. teascul l-am primit tot de la unu din taranusi – taranusu iti da teascu murdar de zeama de struguri, pamant, praf, mucegai si putregai…dar dupa folosinta lui il vrea curat…ca de… asa ti l-a dat si el tie.
-de ce trageti mustu prin sita? ete asa… c-asa vreau io!!!
-pai o sa stati pana dimineata!
-asa, si?!?
intre timp am pus grataru... pastrama, must, bere… au mancat taranusii tot ne-au lasat asemeni cantecului popular “cu dejtu –n gura”.
la ora 4 noaptea au plecat “rudele” , manacti, bauti, cu 2-3 litri de must…si sugarandu-ne ca in cazul in care nu avem gaini, porci…etc la bucuresti sa aruncam boasca ca nu e buna la nimic
la ora 6 dimineata am terminat treaba. Franti, morti si nervosi.
La 6. 30 apare un taranus.
-M-am gandit mai bine… as avea nevoie de boasca, eu mai fac o tuica, mai pun apa si zahar peste ea mai iese d-un vin…
dupa un somn lung am plecat la bucuresti…
Dupa o luna…
am ajuns tot acolo… am fost invitati sa bem “tulburelu” lor. acru mon cher. ne-am simtit ca englezu de la aeroport care le-a sugerat prietenilor romani : next time when I come back, please don’t give me same wine “otet”.
tulburelul nostru… cel rosu – dulce si puternic ca un cal naravas (dupa 3 pahare te pune la pamant), cel alb avea culoarea galben auriu- parfumat si sec, cel roze – culoarea grapefruit-ului roz, miros tare si foarte foarte parfumat.
la anu’ ne gandim sa-l bagam pe piata… avem si eticheta (PAJISTEA BUJORULUI – asta pt cei care au vazut secretul lui bachus).

de Tudor Musatescu



veti stii despre mine ca de cand am fost adus sunt bine sanatos si o duc foarte bine cu ocna, ducand o viata foarte frumoasa si avand de toate, casa, masa si imbracaminte, toate fiind foarte frumoase si in cantitate de prisos. eu mam obisnuit foarte frumos cu viata de aici astfel ca- cu ajutorul lui dumnezeu- mai am patru ani si trei luni ca mia scazut si preventia, iar noi cei de la pasional si minori, fiind foarte bine tratati, traga nadejdea a nu muri inainte de a ma intoarce acasa, unde doresc sa va gasesc in cea mai frumoasa viata si sanatate, atat pe dv. cat si pe toti ai nostrii, afara de nea gligore al tatii vetii care a fost martor mincinos la procest si pe care - cu ajutorul lui dumnezeu - am sa-l cotonogesc in bataie.
pe la noi prin curte este timp foarte frumos si de doua saptamani de cand m-a adus, ploua si este noroi dar noi acum ne stergem pe picioare cand intram in casa astfel ca totul este foarte bine si frumos.
cu munca de aici eu mam obisnuit foarte frumos numai la inceput imi cam facea sete ocna dar m-a invatat nea costica recidivistu, un om foarte cumsecade de aici, care este acum a doua oara tot pentru omor, sa ling sare ca vaca si atunci imi trece, ceea ce am si facut si - cu ajutorul lui dumnezeu -setea mia trecut intr-un mod foarte frumos, incat in prezentul de fata, nici trei galeti de apa nu mai beau cu totul pe zi.
veti stii despre mine ca nu mam imprietenit cu nimeni afara de dl. director care este un om foarte bun si se poarta foarte frumos cu mine, caci nu vreau sa ma amestec printre hoti si delincventi care a facut fapte urate la viata lor, eu fiind un baiat cumsecade care mi-am facut datoria dand foarte frumos in cap lui bietu gheorghe cand l-am prins ca umbla, dumnezeu sa-l ierte, dupa teleleica de fira caci cu ocazia procestului mam convins si eu ca este asa ceva alegesar prafu de subiectu ei. dar insa eu tot mai trag nadejdea sa ma mai intalnesc o data cu aceasta femeie care am auzit ca acuma sa ajuns si sfacut servitoare in bucuresti ca luato avocatul care ia suptinut procestul in contra mea si cu ajutorul lui dumnezeu nu mai am decat un singur gust, sa ii rup greabanul in bataie si so trimit dupa bietul gheorghe, dumnezeu sal ierte ca diin cauza lui lam omorat si el trebuia sa faca ocna acuma si nu eu care nam fost vinovat cu nimic si mam purtat foarte frumos cu el , ca daca naveam sapa la mine - nici naveam cu ce sal omor, caci eu, dupa cum am spus si la procest nu iam dat sal omor ci numai ca sai crap capu ca sal invat minte sa mai ia si alta data tiitoarea altuia luandui margele si alimonata din balciu cu banii pe care lam imprumutat eu ca sa imi cumpere un briceag cu doua limbi si tirbison, astfel ca am fost in legitima aparare, cand i-am dat pe la spate.
acum imi pare foarte rau de el, ca mas fi servit de el foarte frumos la mancat si la alte trebuinti caci nam nimic cu ce sa ascut sau sa tai cand am trebuinta.
doresc tata si mama si scumpi mei parinti, doresc ca micili mele randulete ce am terminat a va scrie sa va gaseasca in cele mai frumoase momente ale vieti si de mine sa n-aveti grija, caci eu sunt la ocna si o duc foarte bine si frumos dar grija sa aveti decat de dvs. si de celelalte vite ale noastre.
al dumneavoastra fiu de suflet ce vi lam mancat, va sarut mainile foarte frumos,

gheorghe dita
detinut secsea pasional
penitenciarul loco