bogdanets' blog

ma simt ca şi în zicala "a plecat la paris bou şi s-a întors vacă".
să nu mă înţelegeţi grşit: iubesc arta şi tot ceea ce ţine de ea, îmi place pictura şi ştiu să deosebesc impresionismul de cubism ştiu că degas picta balerine şi că picasso îţi punea gura în loc de ureche; îmi place paul verlaine, baudelaire, hugo şi să fiu şi patriot: macedonski, coşbuc , eugen barbu; ştiu cine au fost: durkheim, weber, comte şi i-am citit şi pe giddens, fukuyama şi le bon - am vazut şi pe aripile vântului şi robocop (nu sunt mari opere de artă dar mi-am aus aminte de siropoasa aia şi de jumate omul de tinichea), am văzut şi am citit şi teatru... înţeleg că pentru frumuseţea artei unii regizori trebuie să aibă diferite abordări al jocului pe scenă şi îl înţeleg pe deplin şi chiar no comment.

introducerea asta a fost făcută pentru a putea să vă relatez cam ce am văzut eu la teatru contemporan:

un bun prieten de-al meu m-a invitat la o piesă de teatru contemporan nu mai ştiu exact numele piesei şi nici autorul, regizorul, scenaristu pentru că aşa sunt eu mai uituc. oricum era ceva de genu: blonde cu fuste mini, tocuri mari şi rock and roll (aproximativ în ordinea asta nu are importanţă titlul ci ce se găsea în el)şi era jucat de doi străini şi un român sau româncă, pentru că erau doi băieţi şi o fată, nu ştiu exact fiecare de unde era de loc.
încăperea unde se juca era o sală cu pereţi de rigips de un alb perfect, locurile nu erau rezervate de dinainte de spectacol, nu erau nici treptele vreunui teatru antic, nici fotoliile de catifea de la naţional ci fiecare stătea unde vroia după bunul plac pe jos. eram acolo tot felul de oameni ca in parcul ioanid - şi tineri şi copii şi pensionari, unii interesaţi de felul abordării teatrale, alţii la o a doua vizionare, alţii la prima vizionare dar mai avuseseră contact cu teatrul contemporan şi eu. numai cei ce au descoperit manuscrisele de la marea moartă pot descrie o emoţie şi o curiozitate unică în viaţă pe care am simţit-o şi eu când am luat contact cu ceea ce înseamnă teatru contemporan.
s-au stins luminile de pe un videoproiector au inceput sa apară diferite imagini cu cei trei actori care se strâmbă ... ok, am zis... de dom-le e contemporan. imaginile rulau pe o muzică electo, un fel de break-bit dar care se repeta la 2 minute asta până să apară actorii - din ce am dedus eu chestia asta cu imaginile era un fel de briefing, un fel de instructaj mental şi fizic pentru a fi 100% pregătit de a viziona actul cultural - dacă ar fi venit comandantul din armantă şi ar fi urlat la noi, sunteţi pregătiţi? da!să trăiţi într-un glas am fi strigat toţi, atât de tare eram prinşi mental de ceea ce se întâmpla.
a început piesa! au apărut cei trei actori semi-dezbrăcaţi şi am început să se lovească cu nişte crengi de palmier - poc-poc, nu tare ci aşa cam cum te bate turcu cu crengile după ce ieşi din saună.
după un timp, unul din actori, invită pe cineva din sală -,norocosul am zis,- să îl lovească pe actor cu o altă creangă . actorii purtau peruci blonde şi muzica era ritmată..bing bang, bing bang, biiinnnng bannnng şi de la capăt bing bang...înţelegeţi sper. actorii au fugit şi s-a facut linişte. de undeva de după un perete o voce puternică(transmitea mesajul cu ajutorul unei portavoci) ne-a anunţat că el e regizorul piesei, că mumă-sa a murit când el avea 12 ani şi că la 16 ani s-a operat de apendicită. apoi din nou lumină, din nou bing bang, actorii nu se mai loveau cu crengi ci de astă dată faceau nişte semne la public - în ignoranţa mea nu pot să vă spun dacă vroiau să ne transmită actorii ceva sau dacă ei încercau să comunice cu noi ori poate semnele, grimasele, şi rânjetu tâmp de pe faţa lor vroiau să spună că sunt întradevăr un tâmpit; cert e că momentul tensionat (pt mine) a trecut destul de repede şi a apărut unul din actori dezbracat complet a luat videoproiectorul şi îi făcea felul dacă mă pot exprima suficient de cultural în timp ce actriţa se zbătea pe jos pe o muzică psihedelică de îl făcea probabil invidios şi pe vasile voiculescu în prezentarea lostriţei care se zbate pe uscat. videoproiectorul a scăpat din ghearele omului gol şi ne-a arătat nişte poze cu peşti morţi. actorii au apărut cu nişte tăbliţe la gât pe care era scris 100 euro. piesa s-a terminat.
în drum spre ieşire o pereche de pensionari foarte serioşi vorbeau cu actorii spunându-le "minunat, remercabil, felicitări - ne-a plăcut cum a-ţi accentuat partea cu moartea universului!"
W.T.F.!!! - ce moartea universului?! ce rock and roll, ce fuste mini, ce tocuri mari? cine dracu-s aştia şi ce caut eu aici?! după ce m-am asigurat ca prietenul meu nu făcuse mişto de mine şi după ce m-am asigurat că şi el e la fel de prost ca şi mine, am râs ca boii şi ca nişte oameni de cultură ce eram în acel moment ne-am dus la o berărie.