bogdanets' blog

de Eugen Barbu


Toamna, Dunărea venise aspra şi muradară, cărând vite umflate şi murdării dinspre Viana. În sălcii se înstăpânise galbenul şi vântul despuiase apoi toată frunza, cărând-o leneş spre mare, ca pe un gunoi de aur. Pragurile de iarbă înlemniseră şi paserile plecau în cârduri. La amurg, fugarul, unul Ioachim, tâlhar de codru, ce belise doi boieri cu muieri cu tot la o petrecere, nemaiputând să-i sufere pentru viclenia lor îndelungată, auzea nechezatul cailor de pe celălalt ţărm.
Omul nu aprindea focul de frica poterelor, mânca papură şi peşti cruzi, parcă uitase să vorbescă şi urla uneori ca lupii, dimineaţa, să-şi sperie somnul. Sta de opt ani pe o limbă de pământ, sub un acoperiş prăbuşit iarna sub povara zăpezilor şi iar ridicat primăvara de doi crăcani de plop bătrân, scoşi şi ei din bolboroseala Dunării. Să nu fi fost toaca de la schitiul Ostrov, bătând noapte de noapteceasurile de slujbă, Iachim ar fi înnebunit. Toaca şi clopotele rare, cu zvonul lor de aramăla premăririle cele mari...
În unele nopţi limpezi, când sta vântul şi totul se vedea până în fundul lumii, zidurile schitului de maici creşteau în văpaia lunii, drept în mijlocul apei, de ziceai că au sosit turcii cu galioanele lor de fildeş de la Stambul. Atunci, deasupra locurilor se înălţau fumuri verzi şi se auzeau nemaipomenite şi dulci voci muiereşti cântând spre slava lui Dumnezeu.
Rumânul visa mămăligi galbene şi fierbinţi, colaci crescând cât o masă de calici şi un cazan clocotitor cu laptele în spumă, iabraş şi şuierând ca vinul. Îşi aducea aminte de vechi ospeţe şi lua o gură de pământ, mestecând lacom.
După aia, începură ploile. Pe ţărmul celălalt, departe, ciobanii îşi strigau de fircă câinii, putrezind lângă oi, cătând la ceaţa oarbă din jur. Era vremea când tâlharul scodolea în jur cu o plută, scobită cu un cosor, hrană pentru iarnă.
Plouă săptămâni în şir, de-ai fi zis că-i potopul. Prin văzduh nu mai trecea nici un suflet. Tăcere de moarte şi spaimă. Fluviul prevestea ceva cu glasul lui şuierător de la adâncuri.
Înaintea viscolului, de trecuse Brumărelul, cerul se albăstri, înalt şi părăsit, căpătând pe la chindie nişte oase albe, înţepenite ca un schelet. Malurile de pământ se mâncau încet, apa fura îndărătnic din ţărm. Numai dincolo, dealurile rămâneau nemişcate, albe şi înalte. Deasupra se ridica pravul, purtat de curent ca nişte voaluri de mirese. La schit clopotele băteau a mort. Acum şi-n primăvarămoartea îşi aduna humzetul ei negru.
Ciobanii se închinau spre răsărit, cu faţa la soare. După aceea se întorceau spre fluviu şi i se închinau şi lui, dar el trecea rece, cu peştii şi vietăţile sale de dedesupt.
În decembrie, îngheţul căzu aprig după un spic de zăpadă şi zidi Dunăreîn tăcere şi moarte. Iarba rămasă sta ţeapănă ca nuiaua. De sus nu mai cădea nici lumină. În tăcerea înspăimântătoare, Ioachim aştepta şi el, se mira ce.
Trecu o iarnă cu zăpadă puţină. Mai devreme decât se aştepta, tâlharul auzi cum crapă lacătele de sub dulama de piatră a Dunării. Totul începu într-o noapte când inima fluviului se rupse cu mare zgomot, de ziceai că s-au prabuşit munţii. Dimineaţa dinspre apus se auziră tropote înfundate, ceva se înghesuia încoace, nişte trupuri mari şi grele, apoi, la vale, se iviră spinări uriaşe, albe izbindu-se şi încălecându-se. Tot ce stătuse încremenit crăpa şi scrâşnea. Ieşise soarele vesel şi din copci sărea peştele nerăbdător să-l prinzi cu mâna de bezmetic ce era.
Ioachim sta gata să lepede sarica murdară şi roasă, privind la amorţeala timpului. Urzeala lui Prier, cu dulceaţa ei nesfărşită se apropia. Două săptămâni şi mai bine, fiarele apei se rostogoliră, certându-se, rupând ţărmul şi ducând stânele spre mare, cu ciobani cu tot. Ânecaţii strigau spre tovarăşii rămaşi cu glasul lor bolovănos şi bărbătesc, dar aceştia nu se mişcau, ştiind ce puternică e Dunărea. Morţii dispăreau în ceaţă, ca şi când ar fi trecut într-o curte vecină unde-i aştepta liniştea şi cei duşi înainte.
La începutul lui Florar, după ce apa cărase tot ce strânsese iarna, Ioachim văzuse şi o biserică cu sfinţi de ipsos, risipiţi odată cu altarul şi naosul. Dunărea înflorise de icoane şi de strane de lemn de chiparis, care cântau înecate. Alţi ani ea adusese chiar şi o moară cu aripi, cai umflaţi , poduri şi magazii cu acoperişuri de şiţă.
Într-o astfel de dimineaţă, când clocotul cântător al valurilor se mai liniştise şi apa se albăstrea nemilos sub cerul palid, tâlharul stă lângă buza lui de pământ şi privea în susul apei. N-avea ce face, fluiera. Ciobanii de pe ţărmul celălalt pieiseră, ori plecaţi în munte cu oile, ori fugind dinaintea duşmanului. Soarele ardea răzbunător. Ziua, ca lacrima. dinspre Turnu nu se zărea niciun caiac. EWra linişte, ca înaintea unui foc mare. Spinarea puternică a Dunării se pustiise. Pământul mustea, de iarba nărăvaşă şi verde.
Numai că, iată, pe la nămiaz, se ivi iar ceva, parc-ar fi fost daruri, parcă apele aduceau un Răstignit sau vreo sfântă de Regină, cu braţele adunate pe piept. Ioachim sări şi se uită mai bine.
Întâi a trecut o fată înecată, cu obrazul de porţelan, tânără ca paiul, prefirat de apă, cu buze aprinse neumflată, cu ochi dulci-albaştri privind spre cerul neîndurat.O ducea Dunărea repede, repede.
Tâlharul şi-a dat una cu palma peste ceafă a mirare. Şi numai ce iar s-a ivit o făptură, şi alta, şi alta. Nouăsprezece numărate, moarte, numa-n cămăşi albe de inişor, neplânse şi neîncercate, toate frumoase ca zânele, cu ţâţele abia înmugurite. Veşmintele lor spuneau că fuseseră fecioare.
Dăduse vrăjmaşul în ţară şi maicile de la schitul Ostrovului nu vruseseră să cadă în robie.
Pe ultima, cea mai frumoasă, o mireasă trupeşă, cu părul de-i ajungea până la glezne, Ioachim, tâlharul şi nebunul, fugit de atâţia ani din lume, a tras-o la mal şi-a trăit cu ea câteva zile, până n-a început să putrezeasca.